Recent a apărut
„Le Petit Larousse", dicţionar enciclopedic în culori, 1993, într-o
prezentare de excepţie. Pus alături de ediția din 1967, ai imaginea unui
progres tehnic fără odihnă. Totuşi, pe coperta a patra, un mic enunţ ne-a
făcut să tresărim. Iată-l: „Ediţie specială a Micului Larousse, destinat[ în
exclusivitate următoarelor ţări: Europa: Albania, Bulgaria... Serbia,
Slovenia" – cu totul, 26 de ţări din estul Europei şi din CSI.
Şi am tresărit pentru că el ne-a adus aminte, involuntar, de sintagma „bon pour l'Orient", ce însoţea patalamalele celor veniţi din colonii sau orient, în şcolile franceze, fără a corespunde exigenţelor din Metropolă. Am răsfoit volumul mai pe îndelete şi, deşi am avut câteva suprize de proporţii, credem totuşi că nu ne aflăm, neapărat, în faţa unei ediţii „bon pour l'Orient", ci în faţa unei probleme mult mai subtile şi complexe decât ar putea părea.
Când vrei să apreciezi valoarea unui dicţionar, te adresezi acelor termeni pe care-i stăpâneşti mai temeinic. Încât, iată ce am găsit la România:
Geografie: ”Partea orientală a Carpaţilor formează un arc de cerc care cuprinde bazinul Transilvaniei, din care se ridică munţii Apuseni. Platouri şi câmpii (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Valahia) înconjoară acest ansamblu".
Aţi citit bine: aşa este marcat şi pe harta ce o reproducem! Priviţi-o! După ea, Valahia ar fi acea parte a câmpiei din sudul României care se întinde cam de la Craiova la Argeş, iar Muntenia o continuă cam de la Ploieşti până în nordul Dobrogei, pe care îl cuprinde! Apoi Moldova depăşeşte Siretul inferior, cuprinzând şi zona Brăilei! Asta e! Și suntem abia la geografie !... Continuăm:
Istorie: Principatele Moldovei, Valahiei, Transilvaniei. Dacii sunt primii locuitori cunoscuţi ai actualei Românii. Sec. I î. de Hr: Burebista pune bazele Statului dac. 106: Traian cucereşte Dacia. 271: Aceasta este evacuată de Romani. Sec. VI Slavii se stabilesc în regiune. Sec XI: Creştinismul se răspândeşte aici (s y repand); Biserica adoptă liturghia slavonă. Sec. X-XIII: invaziile turco-mongole perturbă regiunea, în timp ce ungurii cuceresc Transilvania în sec. XI.
Au trecut 14 secole de istorie şi românii încă nu există! După 165 de ani de stăpânire, romanii evacuează Dacia, fără să lase vreo urmă! Noroc că vin slavii, căci numai aşa creştinismul se răspândeşte, dar abia în sec. XI! Iar ungurii - faute de mieux - cuceresc Transilvania, dar nu ni se spune de la cine! Aleagă-şi cititorul „democratic"; are şi de unde: slavii, turco-mongolii - cu toţii la plural!... Eludându-se etnogeneza românilor şi nepunându-se nimic în loc, te şi întrebi: de ce o fi fost ignorat domnul Rossler, când pe Roller l-au citit cei din Paris?
Ni se va replica că în câteva fraze nu poți spune „mai mult"! Dar „performanţa” e că se omite esenţialul, iar în vidul creat apar informaţii inexacte, incomplete şi confuze! Iată ce spunea ediţia 1967 a aceluiași Larousse, pe acelaşi spaţiu tipografic:
„Roumanie: Teritoriul României actuale este antica Dacie, cucerită de Romani la începutul sec. II şi populată de daci, cu care erau amestecate elemente celte şi gete. Roma a adus aici coloni, care s-au amestecat suficient cu indigenii pentru a forma un popor de cultură latină. (subl. n.). Timp de şase secole ţara a fost bântuită de năvălitori Huni, Avari, Slavi, şi Tătari. Mai ales slavii au lăsat o amprentă puternică asupra ţării."
Loc ar fi fost! Cum între cele două texte este o deosebire de concepţie, ne întrebăm: ce să se fi întâmplat între 1967 şi 1993 la Paris (şi nu numai acolo!) pentru ca reculul să fi fost atât de devastator în istoria Românilor, cu unu-două milenii mai în urmă!?
... Mai departe: „Sec.XIV: Sunt create principatele Moldovei şi Valahiei; ele se emancipează de tutela maghiară, prima la 1330 sub Basarab I, a doua sub Bogdan I.”
Consecinţă a eludării etnogenezei poporului român, acesta nu apare nici măcar acum! Rossler ne făcuse totuşi această „concesie". Cine „creează" aceste principate — nu e clar! Eventual poţi deduce că ele au fost înfiinţate de „moldoveni" şi „valahi". Cine sunt ei, ce îi leagă etnic, lingvistic şi cultural — exceptând geografia — rămâne un mister.
Cât despre „emanciparea de sub tutela maghiară", lucrurile „se lămuresc" la litera „M": „Moldavie: Regiune istorică a României, azi împărţită între România şi republica Moldova. Istorie: către 1352-1354, Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei, creează marca Moldovei. 1359: Aceasta se emancipează de tutela Ungariei sub Bogdan I."
Lăsăm la o parte că azi această „provincie istorică a României" (în sfârşit ! —n.n.) o împărţim şi cu Ucraina şi ne intrebăm: ce era o „marcă"? Ne spune acelaşi Larousse, la litera „M", nume comune:
„Marc[": (de la francicul marka, frontieră), sub Carolingieni, teritoriu jucând rolul de protecţie militară în proximitatea frontierelor sau a regiunilor rău pacificate. (Conduse de marchizi sau marcgrafi, mărcile s-au multiplicat în sec. IX)".
Acum e „clar": Basarab şi Bogdan erau nişte „marchizi" (!) „făcuţi" (!) de regele Ungariei! La rigoare — pentru cititori, cei mai mulţi neiniţiaţi, ei puteau fi chiar maghiari! Nici n-am intrat ca lumea în Europa și uite că voievozii noştri au şi fost „sincronizaţi”! Şi încă, „cu metodă" (!), căci umblând din articol în articol dăm de aceeaşi concepţie de fond!...
Dar să continuăm: „1386-1418: Sub Mircea cel Mare, Valahia trebuie să accepte să plătească bir Otomanilor. 1455: Moldova cunoaşte aceeaşi soartă. 1457-1504: Ştefan cel Mare o eliberează numai temporar. 1526: După victoria de la Mohacs, Transilvania devine principat vasal Otomanilor, 1599-1600: Mihai Viteazul (1593-1601) reuşeşte să reunească sub autoritatea sa Valahia, Transilvania şi Moldova. 1691: Transilvania este anexată de Habsburgi. 1711: După eşecul lui Dimitrie Cantemir, care se aliase cu Rusia contra Otomanilor, turcii impun un regim mai dur Moldovei şi Valahiei, guvernate acum de Fanarioţi. 1775: Bucovina este anexată de Austria. 1812: Basarabia este cedată Rusiei. 1829-1856: Moldova şi Valahia sunt supuse unui dublu protectorat, otoman şi rus. 1859: Aceste principate aleg acelaşi prinţ, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), şi Napoleon al III-lea susţine unirea lor." Nimic despre limba, cultura şi viaţa religioasă a principatelor! Nimic despre cronicari, tipărituri, traducerea Bibliei în limba Română. Nimic despre zecile de războaie cu turcii; nimic despre cele nouă invazii ruseşti între Petru cel Mare şi Nicolae I! Nimic despre Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab sau Constantin Brâncoveanu! Apoi, nimic despre Biserica Ortodoxă, sau cea Unită; nimic despre 1784, 1821, 1848!...
Căutându-l pe Vlad Ţepeş, găsim numai, cităm: „Dracula: Personajul anonim a lui Bram Stoker (1897) inspirat de un prinţ din Valahia sec. XV. Arhetip al vampirului, el a inspirat numeroase filme (F. Murnau, Nosferatu vampirul, 1922; T. Browning, 1931; T. Fischer, 1958)."
În ritmul acesta, data viitoare îl vom găsi şi F. Coppola cu al său Dracula, 1993!... Cât despre Vlad Ţepeş, el va rămâne anonim şi „arhetip"!
La revoluţiile de la 1848, le găsim pe toate, inclusiv cu amănunte, numai pentru 1848 la români nu este loc! Cităm:
”...recunoaşterea de către Viena a Statului ungar (11 apr.); deschiderea parlamentului de la Frankfurt (18 mai); a Congresului panslav de la Praga (2 iunie); a Adunării constituante de la Viena (22 iunie). Reacţiunea se organizează începând din iunie; ea este victorioasă în Statele Germane, la Viena (30-31 oct.) şi în Ungaria (capitularea de la Vilagos, 13 august 1849).”
Iar pentru a nu rămâne nici un dubiu asupra spiritului care animă această prezentare, cităm din nou:
„(...) principalele etape ale „primăverii popoarelor", lăsând la o parte zilele lui febr. la Paris, au fost: insurecţia de la Palermo (12 ian.)" etc, etc.
Loc pentru a-1 cita pe Marx a fost, pentru 1848 la români, nu! Sau, cum nu existam (încă!) ca popor, n-am avut nici dreptul la o „primăvară"! Aceasta, deşi 1848 în Ţările Române fusese strâns legat de cele petrecute în Europa şi, în mod specific, de 1848 în Ungaria şi de „organizarea reacţiunii" - vezi invazia Ţarului din Transilvania şi intrarea sângeroasă a Turcilor în Bucureşti.
Dar să continuăm:
„România contemporană. 1866: ţara ia oficial numele de România. Puterea este încredinţată prinţului Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen (Carol I). 1878: independenţa este recunoscută. 1881: Carol I devine rege al României. 1914: Ferdinand I (1914-1927) îi urmează. 1916: România se angajează în război alături de Aliaţi. Germania o ocupă. 1918: trupele române pătrund în Transilvania. 1919-1920: tratatele de la Neuilly, Saint-Germain şi Trianon atribuie României Dobrogea, Bucovina, Transilvania şi Banatul.”
Numele de România se adoptă la 1862 şi nu la 1866. Ignorându-se Constituţia de la 1866 şi sistemul parlamentar (unicul, la acea dată, la est de Viena!), se poate deduce existenţa unui sistem autocratic cu atât mai mult cu cât „puterea se încredinţează lui Carol I"! Apoi nimic despre războiul de la 1877-1878 ale cărui consecinţe au fost: recunoaşterea independenţei, revenirea Dobrogei la Ţara-mamă şi pierderea Basarabiei de Sud. Simple detalii?! Oricum, în ediţia din 1967, fusese mai mult loc pentru ele, pe un spaţiu sensibil mai restrâns!... Nimic despre alianţa cu Puterile Centrale (1883) care ne-a asigurat primele trei decenii de pace în 2.000 de ani de istorie nici despre Tratatul de la Bucureşti (1916), prin care Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunoşteau „drepturile (noastre) etnice şi istorice" asupra „tuturor teritoriilor habsburgice locuite de români! Nici o mirare că se tace despre Alba Iulia (1918), dar se precizează „trupele române pătrund în Transilvania"! Consecinţa? Cele „atribuite" la Neuilly, Saint Germain şi Trianon apar ca artificiale (!) şi ca simplu rod al unor jocuri de alianţă! Cu atât mai mult cu cât cititorul neavizat n-a priceput nimic despre „cine sunt românii", încă! Să fie vorba numai despre o „alergie" europenistă de ultimă oră, în chestiunile etnice, acest „lapsus" evident? Nu! Citiţi articolele similare privind alte ţări europene şi veţi vedea că nu e aşa! Iugoslavia beneficiază chiar de o superbă hartă etnică color; să priceapă tot cetăţeanul cum şi de ce s-au produs masacrele de acolo... Încât, orice francofon fără cunoştiinţe serioase de istorie românească, se poate întreba candid: Cine or fi fost „dobrogenii", „transilvănenii", „bucovinenii", „bănăţenii" de vor fi fost „atribuiţi" tocmai (!) României, fără ca nimeni să-i fi întrebat ceva?! Unde să mai pui că aceste provincii nici nu prea pot fi urmărite pe harta României din Larousse! Banatul şi Bucovina nu apar deloc. Iar Basarabia, absentă şi ea, nici măcar nu ne fusese ”atribuită" pe la 1918! Simple erori? Omisiuni decurgând din stilul adoptat? Aş! Harta Larousse 1967 este cu mai puţine erori! Dar s-a renunțat la ea! O singură asemănare între ele: ambele sunt după chipul şi asemănarea textelor ce le slujesc! Numai că, în timp ce la 1967 era slujit şi adevărul, la 1993 lucrurile se petrec ca şi cum adevărul se cere eludat!...
Mai departe, deci: „1921: România aderă la Mica Antantă, patronată de Franţa. 1930-1940: sub Carol II se dezvoltă o mişcare fascistă, încadrată în Garda de Fier. 1940: Antonescu instaurează dictatura. Deşi aliată cu Germania, România este deposedată de Basarabia şi Bucovina de Nord (anexată de URSS), de o parte a Transilvaniei (recuperată de Ungaria) şi de Dobrogea de Sud (dată Bulgariei). 1941: România intră în război contra URSS. 1944: Antonescu este răsturnat. Un armistiţiu este semnat cu URSS. Tratatul de la Paris consfinţeşte anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS".
Din nou nimic despre sistemul parlamentar. În schimb, găsim primul detaliu de politică internă al României moderne: Garda de Fier. Cum ea atrage epitetul de ”fascistă", treaba sună, desigur, bine în context. Apoi erorile evidente: când pierdeam Basarabia şi Bucovina de Nord, nu eram aliaţi cu Germania. Eram ţară neutră, iar la începerea războiului în Europa, Carol II nu repudiase garanţiile anglo-franceze. Deci, când România Mare se dezmembra (iunie-aug. 1940) politica pro-occidentală a lui Titulescu suferise un grav eşec, neutralitatea era caducă și țara era total izolată! Alianța cu Germania o semnează Antonescu abia în noiembrie 1940. Apoi: armistiţiul din 1944 era un armistiţiu cu Marii Aliați. Ruşii erau vioara întâi, desigur. Dar tot ce s-a întâmplat de atunci şi până în 1947 a fost cu acordul anglo-american explicit. Cât despre pacea de la Paris, ea consfințea și revenirea Transilvaniei de Nord la România. Larousse-ul din 1993 o trece sub tăcere. De ce? Nu era „spaţiu"?! Păi, la istoria Ungariei este; e adevărat, într-o formă implicită. Cităm:
„Ungaria. (...) Istorie: (...) 1946-1947 ”tratatul de la Paris restabileşte frontierele tratatului de la Trianon”...
Dar să continuăm: „Regele Mihai (1927-1930; 1940-1947) abdică la sfârşitul lui dec. 1947 şi o republică populară este proclamată 1965. Ceauşescu devine secretar al partidului comunist."
Vă vine să credeţi?! Nimic despre ocupaţia militară sovietică, aproape nimic despre instaurarea comunismului; nimic despre desfiinţarea partidelor; nimic despre represiunea sutele de mii de victime dintre 1945-1964! Cum armata sovietică „nu" ne-a ocupat, nu mai are rost să-i semnalezi plecarea (1958)! Şi nici virajul „naţionalist" al lui Dej (care-1 explică pe Ceauşescu) nu mai poate fi menţionat, căci însuşi Dej este trecut sub tăcere. Nu era spaţiu?! Dar pentru precizarea cu acribie „la sfârşitul lui decembrie" fusese loc. Apoi, la istoria Ungariei fusese loc pentru astfel de detalii.
Cităm: „Ungaria: (.,.) Istoria: 1944-1945: trupele sovietice ocupă ţara. (...) 1949: partidul comunist desfiinţează partidul agrarian, majoritar; M. Rakosi proclamă Republica Populară şi impune un regim stalinist."
La noi, nici pomeneală de aşa ceva, deşi simetria fusese perfectă. Păi noi am avut o simplă „republică populară" (observaţi absenţa majusculelor!) în care, după Larousse, nu s-a petrecut „nimic"! La noi, în schimb, nenorocirile încep abia după 1965! Cităm în continuare:
”1967: Ceauşescu accede la preşedinţia Consiliului de Stat. 1968: el refuză să participe la invadarea Cehoslovaciei. 1974: Ceauşescu este preşedinte al republicii. Ţara cunoaşte dificultăţi economice care creează un climat social cu atât mai sumbru, cu cât regimul rămâne centralizat şi represiv. 1985: Ceauşescu relansează „programul de sistematizare a teritoriului" (distrugerea a mii de sate pănă în anul 2000). 1987: contestarea se dezvoltă (răzmerițe muncitoreşti la Braşov). 1989: o insurecţie (dec. 1989) răstoarnă regimul şi Ceauşescu şi soţia sa sunt arestaţi şi executaţi.”
Prin comparaţie cu regimul Ceauşescu, republica populară apare, dacă nu roz, oricum „liniştită" şi "fără importanţă”. Iar filiaţia celor două faze ale comunismului în România rămâne în ceaţă.
Finalul este „optimist" nevoie mare: „Un Consiliu FSN prezidat de Iliescu asigură conducerea ţării, care ia oficial numele de Republica România. Primele alegeri libere (mai) sunt câştigate de FSN. Iliescu este ales preşedinte. 1992: Iliescu este realeas ca şef al statului. În urma alegerilor, numeroase formaţiuni politice sunt reprezentate în parlament."
Cum „nu am avut niciodată" sistem constituţional şi pluralist, noroc cu FSN, că avem acum aşa ceva! Asta e tot despre un popor de 23 de milioane şi o istorie milenară. Asta şi, mai ales, aşa! Citind cele 111 rânduri consacrate României (faţă de 98 Bulgariei, 164 Ungariei şt 234, Poloniei) avem surpriza să constatăm că nu numai sub comunişti „trecutul este imprevizibil şi schimbător", dar până şi geografia (la casele mari) este la fel de plină de surprize!
Cititorul poate găsi şi singur şi alte surprize. Exemple: „ Arad, oraş în România, lângă Ungaria"... Sau: „Criş, trei râuri care izvorăsc în Transilvania, confluează în Ungaria şi se varsă în Tisza".. Informaţie corectă, dar - observaţi! - nici o referire la România! De ce aşa ceva? Pentru a pricepe că toponimicul Criş este echivalentul românesc al maghiarului Koros, trebuie să știi că Transilvania este provincie românească... Pe harta celui de-al doilea război mondial, în ediţia 1967, România nu participă la invazia nazistă în Iugoslavia. Pe cea din ediţia 1993 - aţi ghicit ! — ”participă"! Ca să vezi !...
Am scris cele de mai sus nu cu speranţa vreunui ecou la celebra Editură, vocea noastră este prea slabă şi vine prea de departe. Am făcut-o nu pentru a ştirbi cu ceva prestigiul imens al Larousse-ului, căci acesta se câştigă, sau se pierde, numai dinăuntru; lucru binecunoscut de truditorii numeroaselor ediţii Larousse din trecut. Am făcut-o însă pentru a oferi cititorului român un prilej de reflecţie asupra complexităţii excepţionale a ambianţei externe în care se derulează actuala noastră criză internă. Scepticilor de serviciu şi „democraţilor" de mucava le vor suna toate acestea, desigur, ca „NAŢIONALISM" superfluu sau deplasat. Liberi s-o facă. Le vom preciza numai atât: şi noi suntem de părere că nu avem dreptul să pretindem altora să ne prezinte „mai frumoşi, mai deştepţi sau mai viteji" decât am fost sau suntem; şi nici să-şi transforme enciclopediile în colecţii de clişee roz, de dragul unor foste sau actuale afinităţi mai mult sau mai puţin asimetrice sau conjuncturale. Este vorba, aşadar, de rigoarea informaţiei şi de claritatea discursului; de respectarea adevărului în formă şi în spirit! Este prea mult sau contrar tradiţiei Larousse?!.. Apoi, Larousse-ul 1993 apare în peste un milion de exemplare, pentru a nu mai vorbi de ediţile sale în spaniolă, finlandeză, olandeză, portugheză, sîrbo-croată, turcă și engleză!
Aria sa de răspândire și capacitatea sa de orientare în materie de cultură şi istorie - şi implicit în politică - este imensă! Să ne închipuim că un student (jurnalist, om de afaceri etc.), din toată această imensă zonă dominată cultural şi de Larousse, aude declaraţiile lui Jirinovski, cum că „România este o ţară artificială, care s-a format luând teritorii de la Ungaria, Bulgaria şi Rusia"; sau vede decupajele făcute cu carioca pe harta Europei, dar şi a României, de acelaşi Jirinovski, în Le Monde. Dacă îl interesează problema (cum e cu România, sau cum e cu Jirinovski), una din soluţii este şi Petit Larousse! Cam cum apărem acolo, am văzut. O ţară al cărui popor vine „de nici unde", al cărei nume este undeva între „capriciu şi mister" şi a cărei alcătuire - din bucăți disparate, ai zice - a fost opera jocurilor de alianţe din ultima sută de ani, de la Napoleon al III-lea la Antantă şi de la Germania la Soviete! Nespunându-se nimic despre formarea poporului român, despre originea sa latină, despre continuitatea şi comunitatea sa de limbă, cultură, viaţă religioasă şi teritoriu, relativa bogăţie de informaţii din actuala ediţie (prin comparaţie cu ediţia din 1967) are un singur efect: transformă şiragul logic şi armonios al unei istorii construite prin luptă, credinţă și cultură, într-o grămadă de „mărgele" numai bune de reinserat aiurea! Cât despre istoria modernă a României, trecându-se sub tăcere 1848, sistemul constituţional, pluralist al României Mici şi Mari, caracterul referendar al Unirii din 1918 şi accentuându-se (prin contrast) elementele de dictatură, România de azi apare ca inaptă (mai degrabă) pentru o evoluţie de tip european! Să fi vrut un Jirinovski o prezentare mai pe plac şi greu s-ar fi putut realiza! Încât, oricât ar fi de surprinzător, scăpările (eufemistic vorbind!) din actualul Larousse, dar și prestigiul său imens în lume, devin un sprijin pentru „teoriile" unui Jirinovski! Oricum ai da-o, asta e! Și unde să mai pui că la ora actuală există şi reprezentanţi cu mult mai „onorabili" ai aceloraşi soi de „teorii", inclusiv la case mult mari!... Cum recent am devenit membri ai comunităţii culturale francofone (prin semnătura dlui preşedinte Iliescu), ne întrebăm: chiar nu se poate face nimic? Pot oare rămâne indiferente Ministerul de Externe, Ministerul Culturii, Academia Română, institutele de specialitate, la toate acestea? Să nu existe canale de comunicare sau căi adecvate pentru o intervenţie argumentată, relativ la acest subiect? Urmăreşte oare cineva, în toate aceste instituţii, felul în care suntem percepuţi şi prezentaţi ca națiune şi cultură în marile enciclopedii ale lumii?
După cum se vede treaba, din păcate, nu!
Şi am tresărit pentru că el ne-a adus aminte, involuntar, de sintagma „bon pour l'Orient", ce însoţea patalamalele celor veniţi din colonii sau orient, în şcolile franceze, fără a corespunde exigenţelor din Metropolă. Am răsfoit volumul mai pe îndelete şi, deşi am avut câteva suprize de proporţii, credem totuşi că nu ne aflăm, neapărat, în faţa unei ediţii „bon pour l'Orient", ci în faţa unei probleme mult mai subtile şi complexe decât ar putea părea.
Când vrei să apreciezi valoarea unui dicţionar, te adresezi acelor termeni pe care-i stăpâneşti mai temeinic. Încât, iată ce am găsit la România:
Geografie: ”Partea orientală a Carpaţilor formează un arc de cerc care cuprinde bazinul Transilvaniei, din care se ridică munţii Apuseni. Platouri şi câmpii (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Valahia) înconjoară acest ansamblu".
Aţi citit bine: aşa este marcat şi pe harta ce o reproducem! Priviţi-o! După ea, Valahia ar fi acea parte a câmpiei din sudul României care se întinde cam de la Craiova la Argeş, iar Muntenia o continuă cam de la Ploieşti până în nordul Dobrogei, pe care îl cuprinde! Apoi Moldova depăşeşte Siretul inferior, cuprinzând şi zona Brăilei! Asta e! Și suntem abia la geografie !... Continuăm:
Istorie: Principatele Moldovei, Valahiei, Transilvaniei. Dacii sunt primii locuitori cunoscuţi ai actualei Românii. Sec. I î. de Hr: Burebista pune bazele Statului dac. 106: Traian cucereşte Dacia. 271: Aceasta este evacuată de Romani. Sec. VI Slavii se stabilesc în regiune. Sec XI: Creştinismul se răspândeşte aici (s y repand); Biserica adoptă liturghia slavonă. Sec. X-XIII: invaziile turco-mongole perturbă regiunea, în timp ce ungurii cuceresc Transilvania în sec. XI.
Au trecut 14 secole de istorie şi românii încă nu există! După 165 de ani de stăpânire, romanii evacuează Dacia, fără să lase vreo urmă! Noroc că vin slavii, căci numai aşa creştinismul se răspândeşte, dar abia în sec. XI! Iar ungurii - faute de mieux - cuceresc Transilvania, dar nu ni se spune de la cine! Aleagă-şi cititorul „democratic"; are şi de unde: slavii, turco-mongolii - cu toţii la plural!... Eludându-se etnogeneza românilor şi nepunându-se nimic în loc, te şi întrebi: de ce o fi fost ignorat domnul Rossler, când pe Roller l-au citit cei din Paris?
Ni se va replica că în câteva fraze nu poți spune „mai mult"! Dar „performanţa” e că se omite esenţialul, iar în vidul creat apar informaţii inexacte, incomplete şi confuze! Iată ce spunea ediţia 1967 a aceluiași Larousse, pe acelaşi spaţiu tipografic:
„Roumanie: Teritoriul României actuale este antica Dacie, cucerită de Romani la începutul sec. II şi populată de daci, cu care erau amestecate elemente celte şi gete. Roma a adus aici coloni, care s-au amestecat suficient cu indigenii pentru a forma un popor de cultură latină. (subl. n.). Timp de şase secole ţara a fost bântuită de năvălitori Huni, Avari, Slavi, şi Tătari. Mai ales slavii au lăsat o amprentă puternică asupra ţării."
Loc ar fi fost! Cum între cele două texte este o deosebire de concepţie, ne întrebăm: ce să se fi întâmplat între 1967 şi 1993 la Paris (şi nu numai acolo!) pentru ca reculul să fi fost atât de devastator în istoria Românilor, cu unu-două milenii mai în urmă!?
... Mai departe: „Sec.XIV: Sunt create principatele Moldovei şi Valahiei; ele se emancipează de tutela maghiară, prima la 1330 sub Basarab I, a doua sub Bogdan I.”
Consecinţă a eludării etnogenezei poporului român, acesta nu apare nici măcar acum! Rossler ne făcuse totuşi această „concesie". Cine „creează" aceste principate — nu e clar! Eventual poţi deduce că ele au fost înfiinţate de „moldoveni" şi „valahi". Cine sunt ei, ce îi leagă etnic, lingvistic şi cultural — exceptând geografia — rămâne un mister.
Cât despre „emanciparea de sub tutela maghiară", lucrurile „se lămuresc" la litera „M": „Moldavie: Regiune istorică a României, azi împărţită între România şi republica Moldova. Istorie: către 1352-1354, Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei, creează marca Moldovei. 1359: Aceasta se emancipează de tutela Ungariei sub Bogdan I."
Lăsăm la o parte că azi această „provincie istorică a României" (în sfârşit ! —n.n.) o împărţim şi cu Ucraina şi ne intrebăm: ce era o „marcă"? Ne spune acelaşi Larousse, la litera „M", nume comune:
„Marc[": (de la francicul marka, frontieră), sub Carolingieni, teritoriu jucând rolul de protecţie militară în proximitatea frontierelor sau a regiunilor rău pacificate. (Conduse de marchizi sau marcgrafi, mărcile s-au multiplicat în sec. IX)".
Acum e „clar": Basarab şi Bogdan erau nişte „marchizi" (!) „făcuţi" (!) de regele Ungariei! La rigoare — pentru cititori, cei mai mulţi neiniţiaţi, ei puteau fi chiar maghiari! Nici n-am intrat ca lumea în Europa și uite că voievozii noştri au şi fost „sincronizaţi”! Şi încă, „cu metodă" (!), căci umblând din articol în articol dăm de aceeaşi concepţie de fond!...
Dar să continuăm: „1386-1418: Sub Mircea cel Mare, Valahia trebuie să accepte să plătească bir Otomanilor. 1455: Moldova cunoaşte aceeaşi soartă. 1457-1504: Ştefan cel Mare o eliberează numai temporar. 1526: După victoria de la Mohacs, Transilvania devine principat vasal Otomanilor, 1599-1600: Mihai Viteazul (1593-1601) reuşeşte să reunească sub autoritatea sa Valahia, Transilvania şi Moldova. 1691: Transilvania este anexată de Habsburgi. 1711: După eşecul lui Dimitrie Cantemir, care se aliase cu Rusia contra Otomanilor, turcii impun un regim mai dur Moldovei şi Valahiei, guvernate acum de Fanarioţi. 1775: Bucovina este anexată de Austria. 1812: Basarabia este cedată Rusiei. 1829-1856: Moldova şi Valahia sunt supuse unui dublu protectorat, otoman şi rus. 1859: Aceste principate aleg acelaşi prinţ, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), şi Napoleon al III-lea susţine unirea lor." Nimic despre limba, cultura şi viaţa religioasă a principatelor! Nimic despre cronicari, tipărituri, traducerea Bibliei în limba Română. Nimic despre zecile de războaie cu turcii; nimic despre cele nouă invazii ruseşti între Petru cel Mare şi Nicolae I! Nimic despre Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab sau Constantin Brâncoveanu! Apoi, nimic despre Biserica Ortodoxă, sau cea Unită; nimic despre 1784, 1821, 1848!...
Căutându-l pe Vlad Ţepeş, găsim numai, cităm: „Dracula: Personajul anonim a lui Bram Stoker (1897) inspirat de un prinţ din Valahia sec. XV. Arhetip al vampirului, el a inspirat numeroase filme (F. Murnau, Nosferatu vampirul, 1922; T. Browning, 1931; T. Fischer, 1958)."
În ritmul acesta, data viitoare îl vom găsi şi F. Coppola cu al său Dracula, 1993!... Cât despre Vlad Ţepeş, el va rămâne anonim şi „arhetip"!
La revoluţiile de la 1848, le găsim pe toate, inclusiv cu amănunte, numai pentru 1848 la români nu este loc! Cităm:
”...recunoaşterea de către Viena a Statului ungar (11 apr.); deschiderea parlamentului de la Frankfurt (18 mai); a Congresului panslav de la Praga (2 iunie); a Adunării constituante de la Viena (22 iunie). Reacţiunea se organizează începând din iunie; ea este victorioasă în Statele Germane, la Viena (30-31 oct.) şi în Ungaria (capitularea de la Vilagos, 13 august 1849).”
Iar pentru a nu rămâne nici un dubiu asupra spiritului care animă această prezentare, cităm din nou:
„(...) principalele etape ale „primăverii popoarelor", lăsând la o parte zilele lui febr. la Paris, au fost: insurecţia de la Palermo (12 ian.)" etc, etc.
Loc pentru a-1 cita pe Marx a fost, pentru 1848 la români, nu! Sau, cum nu existam (încă!) ca popor, n-am avut nici dreptul la o „primăvară"! Aceasta, deşi 1848 în Ţările Române fusese strâns legat de cele petrecute în Europa şi, în mod specific, de 1848 în Ungaria şi de „organizarea reacţiunii" - vezi invazia Ţarului din Transilvania şi intrarea sângeroasă a Turcilor în Bucureşti.
Dar să continuăm:
„România contemporană. 1866: ţara ia oficial numele de România. Puterea este încredinţată prinţului Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen (Carol I). 1878: independenţa este recunoscută. 1881: Carol I devine rege al României. 1914: Ferdinand I (1914-1927) îi urmează. 1916: România se angajează în război alături de Aliaţi. Germania o ocupă. 1918: trupele române pătrund în Transilvania. 1919-1920: tratatele de la Neuilly, Saint-Germain şi Trianon atribuie României Dobrogea, Bucovina, Transilvania şi Banatul.”
Numele de România se adoptă la 1862 şi nu la 1866. Ignorându-se Constituţia de la 1866 şi sistemul parlamentar (unicul, la acea dată, la est de Viena!), se poate deduce existenţa unui sistem autocratic cu atât mai mult cu cât „puterea se încredinţează lui Carol I"! Apoi nimic despre războiul de la 1877-1878 ale cărui consecinţe au fost: recunoaşterea independenţei, revenirea Dobrogei la Ţara-mamă şi pierderea Basarabiei de Sud. Simple detalii?! Oricum, în ediţia din 1967, fusese mai mult loc pentru ele, pe un spaţiu sensibil mai restrâns!... Nimic despre alianţa cu Puterile Centrale (1883) care ne-a asigurat primele trei decenii de pace în 2.000 de ani de istorie nici despre Tratatul de la Bucureşti (1916), prin care Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunoşteau „drepturile (noastre) etnice şi istorice" asupra „tuturor teritoriilor habsburgice locuite de români! Nici o mirare că se tace despre Alba Iulia (1918), dar se precizează „trupele române pătrund în Transilvania"! Consecinţa? Cele „atribuite" la Neuilly, Saint Germain şi Trianon apar ca artificiale (!) şi ca simplu rod al unor jocuri de alianţă! Cu atât mai mult cu cât cititorul neavizat n-a priceput nimic despre „cine sunt românii", încă! Să fie vorba numai despre o „alergie" europenistă de ultimă oră, în chestiunile etnice, acest „lapsus" evident? Nu! Citiţi articolele similare privind alte ţări europene şi veţi vedea că nu e aşa! Iugoslavia beneficiază chiar de o superbă hartă etnică color; să priceapă tot cetăţeanul cum şi de ce s-au produs masacrele de acolo... Încât, orice francofon fără cunoştiinţe serioase de istorie românească, se poate întreba candid: Cine or fi fost „dobrogenii", „transilvănenii", „bucovinenii", „bănăţenii" de vor fi fost „atribuiţi" tocmai (!) României, fără ca nimeni să-i fi întrebat ceva?! Unde să mai pui că aceste provincii nici nu prea pot fi urmărite pe harta României din Larousse! Banatul şi Bucovina nu apar deloc. Iar Basarabia, absentă şi ea, nici măcar nu ne fusese ”atribuită" pe la 1918! Simple erori? Omisiuni decurgând din stilul adoptat? Aş! Harta Larousse 1967 este cu mai puţine erori! Dar s-a renunțat la ea! O singură asemănare între ele: ambele sunt după chipul şi asemănarea textelor ce le slujesc! Numai că, în timp ce la 1967 era slujit şi adevărul, la 1993 lucrurile se petrec ca şi cum adevărul se cere eludat!...
Mai departe, deci: „1921: România aderă la Mica Antantă, patronată de Franţa. 1930-1940: sub Carol II se dezvoltă o mişcare fascistă, încadrată în Garda de Fier. 1940: Antonescu instaurează dictatura. Deşi aliată cu Germania, România este deposedată de Basarabia şi Bucovina de Nord (anexată de URSS), de o parte a Transilvaniei (recuperată de Ungaria) şi de Dobrogea de Sud (dată Bulgariei). 1941: România intră în război contra URSS. 1944: Antonescu este răsturnat. Un armistiţiu este semnat cu URSS. Tratatul de la Paris consfinţeşte anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS".
Din nou nimic despre sistemul parlamentar. În schimb, găsim primul detaliu de politică internă al României moderne: Garda de Fier. Cum ea atrage epitetul de ”fascistă", treaba sună, desigur, bine în context. Apoi erorile evidente: când pierdeam Basarabia şi Bucovina de Nord, nu eram aliaţi cu Germania. Eram ţară neutră, iar la începerea războiului în Europa, Carol II nu repudiase garanţiile anglo-franceze. Deci, când România Mare se dezmembra (iunie-aug. 1940) politica pro-occidentală a lui Titulescu suferise un grav eşec, neutralitatea era caducă și țara era total izolată! Alianța cu Germania o semnează Antonescu abia în noiembrie 1940. Apoi: armistiţiul din 1944 era un armistiţiu cu Marii Aliați. Ruşii erau vioara întâi, desigur. Dar tot ce s-a întâmplat de atunci şi până în 1947 a fost cu acordul anglo-american explicit. Cât despre pacea de la Paris, ea consfințea și revenirea Transilvaniei de Nord la România. Larousse-ul din 1993 o trece sub tăcere. De ce? Nu era „spaţiu"?! Păi, la istoria Ungariei este; e adevărat, într-o formă implicită. Cităm:
„Ungaria. (...) Istorie: (...) 1946-1947 ”tratatul de la Paris restabileşte frontierele tratatului de la Trianon”...
Dar să continuăm: „Regele Mihai (1927-1930; 1940-1947) abdică la sfârşitul lui dec. 1947 şi o republică populară este proclamată 1965. Ceauşescu devine secretar al partidului comunist."
Vă vine să credeţi?! Nimic despre ocupaţia militară sovietică, aproape nimic despre instaurarea comunismului; nimic despre desfiinţarea partidelor; nimic despre represiunea sutele de mii de victime dintre 1945-1964! Cum armata sovietică „nu" ne-a ocupat, nu mai are rost să-i semnalezi plecarea (1958)! Şi nici virajul „naţionalist" al lui Dej (care-1 explică pe Ceauşescu) nu mai poate fi menţionat, căci însuşi Dej este trecut sub tăcere. Nu era spaţiu?! Dar pentru precizarea cu acribie „la sfârşitul lui decembrie" fusese loc. Apoi, la istoria Ungariei fusese loc pentru astfel de detalii.
Cităm: „Ungaria: (.,.) Istoria: 1944-1945: trupele sovietice ocupă ţara. (...) 1949: partidul comunist desfiinţează partidul agrarian, majoritar; M. Rakosi proclamă Republica Populară şi impune un regim stalinist."
La noi, nici pomeneală de aşa ceva, deşi simetria fusese perfectă. Păi noi am avut o simplă „republică populară" (observaţi absenţa majusculelor!) în care, după Larousse, nu s-a petrecut „nimic"! La noi, în schimb, nenorocirile încep abia după 1965! Cităm în continuare:
”1967: Ceauşescu accede la preşedinţia Consiliului de Stat. 1968: el refuză să participe la invadarea Cehoslovaciei. 1974: Ceauşescu este preşedinte al republicii. Ţara cunoaşte dificultăţi economice care creează un climat social cu atât mai sumbru, cu cât regimul rămâne centralizat şi represiv. 1985: Ceauşescu relansează „programul de sistematizare a teritoriului" (distrugerea a mii de sate pănă în anul 2000). 1987: contestarea se dezvoltă (răzmerițe muncitoreşti la Braşov). 1989: o insurecţie (dec. 1989) răstoarnă regimul şi Ceauşescu şi soţia sa sunt arestaţi şi executaţi.”
Prin comparaţie cu regimul Ceauşescu, republica populară apare, dacă nu roz, oricum „liniştită" şi "fără importanţă”. Iar filiaţia celor două faze ale comunismului în România rămâne în ceaţă.
Finalul este „optimist" nevoie mare: „Un Consiliu FSN prezidat de Iliescu asigură conducerea ţării, care ia oficial numele de Republica România. Primele alegeri libere (mai) sunt câştigate de FSN. Iliescu este ales preşedinte. 1992: Iliescu este realeas ca şef al statului. În urma alegerilor, numeroase formaţiuni politice sunt reprezentate în parlament."
Cum „nu am avut niciodată" sistem constituţional şi pluralist, noroc cu FSN, că avem acum aşa ceva! Asta e tot despre un popor de 23 de milioane şi o istorie milenară. Asta şi, mai ales, aşa! Citind cele 111 rânduri consacrate României (faţă de 98 Bulgariei, 164 Ungariei şt 234, Poloniei) avem surpriza să constatăm că nu numai sub comunişti „trecutul este imprevizibil şi schimbător", dar până şi geografia (la casele mari) este la fel de plină de surprize!
Cititorul poate găsi şi singur şi alte surprize. Exemple: „ Arad, oraş în România, lângă Ungaria"... Sau: „Criş, trei râuri care izvorăsc în Transilvania, confluează în Ungaria şi se varsă în Tisza".. Informaţie corectă, dar - observaţi! - nici o referire la România! De ce aşa ceva? Pentru a pricepe că toponimicul Criş este echivalentul românesc al maghiarului Koros, trebuie să știi că Transilvania este provincie românească... Pe harta celui de-al doilea război mondial, în ediţia 1967, România nu participă la invazia nazistă în Iugoslavia. Pe cea din ediţia 1993 - aţi ghicit ! — ”participă"! Ca să vezi !...
Am scris cele de mai sus nu cu speranţa vreunui ecou la celebra Editură, vocea noastră este prea slabă şi vine prea de departe. Am făcut-o nu pentru a ştirbi cu ceva prestigiul imens al Larousse-ului, căci acesta se câştigă, sau se pierde, numai dinăuntru; lucru binecunoscut de truditorii numeroaselor ediţii Larousse din trecut. Am făcut-o însă pentru a oferi cititorului român un prilej de reflecţie asupra complexităţii excepţionale a ambianţei externe în care se derulează actuala noastră criză internă. Scepticilor de serviciu şi „democraţilor" de mucava le vor suna toate acestea, desigur, ca „NAŢIONALISM" superfluu sau deplasat. Liberi s-o facă. Le vom preciza numai atât: şi noi suntem de părere că nu avem dreptul să pretindem altora să ne prezinte „mai frumoşi, mai deştepţi sau mai viteji" decât am fost sau suntem; şi nici să-şi transforme enciclopediile în colecţii de clişee roz, de dragul unor foste sau actuale afinităţi mai mult sau mai puţin asimetrice sau conjuncturale. Este vorba, aşadar, de rigoarea informaţiei şi de claritatea discursului; de respectarea adevărului în formă şi în spirit! Este prea mult sau contrar tradiţiei Larousse?!.. Apoi, Larousse-ul 1993 apare în peste un milion de exemplare, pentru a nu mai vorbi de ediţile sale în spaniolă, finlandeză, olandeză, portugheză, sîrbo-croată, turcă și engleză!
Aria sa de răspândire și capacitatea sa de orientare în materie de cultură şi istorie - şi implicit în politică - este imensă! Să ne închipuim că un student (jurnalist, om de afaceri etc.), din toată această imensă zonă dominată cultural şi de Larousse, aude declaraţiile lui Jirinovski, cum că „România este o ţară artificială, care s-a format luând teritorii de la Ungaria, Bulgaria şi Rusia"; sau vede decupajele făcute cu carioca pe harta Europei, dar şi a României, de acelaşi Jirinovski, în Le Monde. Dacă îl interesează problema (cum e cu România, sau cum e cu Jirinovski), una din soluţii este şi Petit Larousse! Cam cum apărem acolo, am văzut. O ţară al cărui popor vine „de nici unde", al cărei nume este undeva între „capriciu şi mister" şi a cărei alcătuire - din bucăți disparate, ai zice - a fost opera jocurilor de alianţe din ultima sută de ani, de la Napoleon al III-lea la Antantă şi de la Germania la Soviete! Nespunându-se nimic despre formarea poporului român, despre originea sa latină, despre continuitatea şi comunitatea sa de limbă, cultură, viaţă religioasă şi teritoriu, relativa bogăţie de informaţii din actuala ediţie (prin comparaţie cu ediţia din 1967) are un singur efect: transformă şiragul logic şi armonios al unei istorii construite prin luptă, credinţă și cultură, într-o grămadă de „mărgele" numai bune de reinserat aiurea! Cât despre istoria modernă a României, trecându-se sub tăcere 1848, sistemul constituţional, pluralist al României Mici şi Mari, caracterul referendar al Unirii din 1918 şi accentuându-se (prin contrast) elementele de dictatură, România de azi apare ca inaptă (mai degrabă) pentru o evoluţie de tip european! Să fi vrut un Jirinovski o prezentare mai pe plac şi greu s-ar fi putut realiza! Încât, oricât ar fi de surprinzător, scăpările (eufemistic vorbind!) din actualul Larousse, dar și prestigiul său imens în lume, devin un sprijin pentru „teoriile" unui Jirinovski! Oricum ai da-o, asta e! Și unde să mai pui că la ora actuală există şi reprezentanţi cu mult mai „onorabili" ai aceloraşi soi de „teorii", inclusiv la case mult mari!... Cum recent am devenit membri ai comunităţii culturale francofone (prin semnătura dlui preşedinte Iliescu), ne întrebăm: chiar nu se poate face nimic? Pot oare rămâne indiferente Ministerul de Externe, Ministerul Culturii, Academia Română, institutele de specialitate, la toate acestea? Să nu existe canale de comunicare sau căi adecvate pentru o intervenţie argumentată, relativ la acest subiect? Urmăreşte oare cineva, în toate aceste instituţii, felul în care suntem percepuţi şi prezentaţi ca națiune şi cultură în marile enciclopedii ale lumii?
După cum se vede treaba, din păcate, nu!
În loc de
Post-Scriptum, câteva date:
Prezenţe culturale româneşti în Petit Larousse, 1993: Dimitrie Cantemir (şi ca istoric), Costache Negruzzi, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, Nicolae Grigorescu, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Tristan Tzara, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, George Enescu, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Emil Racoviţă, Constantin Brâncuşi, Dinu Lipatti şi Nadia Comăneci(!).
Plus: Pe tabelul Nobel: George Pallade (SUA) fără specificarea originii române.
Pe tabelul Goncourt: Vintilă Horia (1960) fără specificarea originii române, dar cu precizarea că „a refuzat premiul" (în urma unei campanii condusă de „L'Humanité", pentru motivul de fascism"). (n.n.)
Ar mai fi câţiva oameni de cultură cu specificaţia de origine română, dar care nu aparţin culturii române (Mihailovici - compozitor; Spielberg - desenator; C. Ancel - poet austriac etc...).
Nici unul din scriitorii plecaţi din ţară, ca dizidenţi sau transfugi, nu apar în Larousse. Dintre personalităţile române care s-au impus, după 1994, apar, în afara Nadiei Comăneci, numai trei: Gh. Gheorghiu-Dej, N. Ceauşescu, I. Iliescu.
Credem că nu mai e nevoie de nici un comentariu.
Prezenţe culturale româneşti în Petit Larousse, 1993: Dimitrie Cantemir (şi ca istoric), Costache Negruzzi, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, Nicolae Grigorescu, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Tristan Tzara, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, George Enescu, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Emil Racoviţă, Constantin Brâncuşi, Dinu Lipatti şi Nadia Comăneci(!).
Plus: Pe tabelul Nobel: George Pallade (SUA) fără specificarea originii române.
Pe tabelul Goncourt: Vintilă Horia (1960) fără specificarea originii române, dar cu precizarea că „a refuzat premiul" (în urma unei campanii condusă de „L'Humanité", pentru motivul de fascism"). (n.n.)
Ar mai fi câţiva oameni de cultură cu specificaţia de origine română, dar care nu aparţin culturii române (Mihailovici - compozitor; Spielberg - desenator; C. Ancel - poet austriac etc...).
Nici unul din scriitorii plecaţi din ţară, ca dizidenţi sau transfugi, nu apar în Larousse. Dintre personalităţile române care s-au impus, după 1994, apar, în afara Nadiei Comăneci, numai trei: Gh. Gheorghiu-Dej, N. Ceauşescu, I. Iliescu.
Credem că nu mai e nevoie de nici un comentariu.
(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 4 (25), 16-28 febr. 1994)
Facebook
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul dvs. așteaptă moderarea.