trafic

 

sâmbătă, 17 martie 2018

”Alegerile anticipate” și ce e dincolo de ele

0 comentarii



După ultima remaniere guvernamentală, în viaţa politică românească se vorbeşte tot mai insistent despre alegeri anticipate. Cu precădere acest lucru se face de către liderii PDSR. Mai întâi să vedem cam ce ar presupune alegerile anticipate. Prevăzute de constituţie în art. 89, Dizolvarea Parlamentului, ele sunt mai degrabă un instrument de excepţie, menit a scoate ţara dintr-o gravă criză de guvern parlamentară, când numai electoratul poate arbitra o lume politică încurcată în propriile ambiţii şi erori. Cităm integral din Constituţie: 

"După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură." 

În practică, acest mecanism ar presupune căderea actualului Guvern, prin demisie, prin moţiune de cenzură sau prin angajarea răspunderii în parlament urmată de un vot minoritar pentru guvern. Apoi sunt necesare minimal cele 60 de zile pentru dizolvarea Parlamentului, după care alegerile parlamentare anticipate devin efective, cu termen de cel mult 90 de zile şi cel puţin 60 de zile pentru organizare şi campanie electorală. Se vede uşor că tot acest mecanism constituţional, despre care azi se vorbeşte cu atâta uşurinţă, presupune minimal 5-6 luni, care în practică se pot lungi la 7-8 luni până ce ţara va avea un nou Parlament şi un nou Guvern. Ar fi, cum o spun reformatorii convinşi, o "îngheţare a reformei" într-o situaţie de marasm economic, de finanţare externă pierdută; de inflaţie, de şomaj, de frământări geo-politice în Balcani şi în fosta CSI... 

Este adevărat, liderii PDSR vorbesc despre alegerile anticipate într-o dublă partitură: "alegerile anticipate ar fi soluţia cea mai proastă" (citeşte: "nu ne obligaţi!") şi "nouă nu ne este teamă de alegerile anticipate" (citeşte: "toţi ceilalţi au motive să se teamă"). 

Este mult adevăr aici, dar este şi destulă "tragere la temă", un enorm tupeu şi bluf politic! Sigur că alegerile anticipate ar fi un timp, extrem de preţios, irosit! Sigur că ele ar presupune o cheltuială uriaşă într-o vreme când mulţi nu au ce mânca, ce îmbrăca. Dar cine este de vină, dacă nu marile partide, azi în Parlament ? Cine e de vină că majoritatea parlamentară, care sprijină (încă?) Guvernul Văcăroiu, nu are coerenţă? Cine e de vină că între statistica Guvernului Văcăroiu și realitate este o aşa de mare diferenţă? Apoi, cine e de vină că în toamna lui 1992 Convenţia, invitată de dl Ion Iliescu la o mare coaliţie cu PDSR, a refuzat oferta, pentru ca abia acum să admită că totuşi ar fi fezabilă o atare formulă de guvern?

Pentru omul de pe stradă lucrurile sunt destul de simple: treaba merge prost. Sau, cum o defineşte sondajul IRSOP, "România merge într-o direcţie greşită"! Și, mă rog, cine e de vină de această direcţie greşită, dacă nu marile forţe politice care au guvernat ţara în aceşti din urmă patru ani? Dacă ne uităm pe sondajele politice din această lună, marii vinovaţi sunt absenţi deja: faimosul FSN a devenit "modernul” şi "occidentalizatul PD”, care „nici n-a guvernat până în 1992, nici gura nu-i miroase"! FDSN-ul, care a câştigat alegerile în mod demagogic în '92, este deja cu totul "altceva”: PDSR, o "chintesenţă" a social-democraţiei! 

Și atunci, de unde mascarada cu "alegerile anticipate" de acum?

Am mai spus-o şi ştim că riscăm să șocăm să irităm, dar cel mai interesat, azi, de urnirea reformei (pentru noi, muribundă deja!) este însuşi preşedintele Iliescu! Dânsul este singurul factor de continuitate al Puterii şi, prin urmare, principalul paratrăznet prin care se scurg, încă mocnit, marile nemulţumiri de azi. Măsurabile deocamdată numai în sondaje, în care dânsul este depăşit de personalităţi, altfel şterse, mediocre, ca domnii Năstase sau Constantinescu, nemulţumirile se pot plăti mâine la urne sau mai rău. Există precedente, nu-i aşa? 

După prăbuşirea URSS, după generalizarea reformelor de tip capitalist în Europa de Est, pragmaticul şi experimentatul om politic care este dl Iliescu a înţeles că n-are de ales: ori renunţă, ori încalecă ca lumea calul reformei, al Europei, al NATO etc! După cum ştim, nu a renunţat! A câştigat ultimele alegeri, mizând abil pe demagogia de stânga, după care a ţinut faimosul discurs reformist de la reînvestitură. Nu a fost crezut, dar iată, acum dânsul este silit de realităţi, de propia sa opţiune, să continue cu miza spre Apus. A fost refuzat de opoziţie şi s-a ajuns la formula ştiută: un Guvern PDSR minoritar cu sprijin la stânga. Cu sacii în căruţă şi gânduri nu tocmai curate, Occidentul 1-a sprijinit numai parţial. Când însă este vorba de finanţarea externă, mesajul din Apus este limpede: se doreşte un guvern român, de orice culoare, dar fără stânga "naţionalisto"- ceauşistă. Fără PUNR, fără PRM! De aici şi jocul politic actual. Eliminarea explicită a sprijinului PUNR-PRM presupune un sprijin la "dreapta", unde PD este foarte dispus să revină în Guvern, dar a cărui ataşare nu rezolvă problema: ar mai lipsi vreo trei procente pentru a se re-formula o nouă majoritate în actualul Parlament! 

Singurul recurs - Convenţia! Convenţia, care însă nu este un partid ci ceva cu mult mai complicat: un conglomerat teoretic între patru ideologii (liberală, creştin-democrată, social-democrată; ecologistă), cu două coloraturi (monarhism şi republicanism) şi şapte partide, dintre care unul etnic (UDMR). Ne putem întreba: ce-i poate uni pe toţi aceştia, când în teorie, ei apar atât de "diferiţi"? În 1992 i-a unit slăbiciunea lăuntrică a fiecăruia, mai ales atunci când trebuiau să se raporteze la un electorat atât de dificil. Azi îi uneşte exact acelaşi lucru, dar îi dezbină potenţial tocmai îndelungul exerciţiu al opoziţiei, ambiţiile și apetiturile de tot soiul, încă nesatisfăcute. Pe acest binom psihologic - teama de alegeri şi "pofta" de a intra ”în pâine", mizează şi actuala manevră condusă de la Cotroceni. Sunt partide în Convenţie dispuse să treacă Rubiconul spre Guvern; PAC-ul, de exemplu. Le opreşte însă teama că, odată intraţi individual şi pe proprie mână într-un Guvern cu PDSR, singurul lor instrument electoral - Convenţia - s-ar duce de râpă de a doua zi. Căci cine dintre cei şase membri ”ne-etnici" ai Convenţiei îşi cunoaşte propriul său electorat?... Pe măsură ce criza se prelungeşte, potenţialii aliați ai PDSR din cadrul Convenţiei ar putea să-şi facă rolul ce li se inculcă de la Cotroceni! Pragmatismul argumentării şi prestigiul liderilor PAC ar putea determina - în anumite condiţii - ca PNŢ-CD să accepte un aranjament PDSR-CDR-PD. În fond, semnalele politice ale Apusului spre asta şi îndeamnă. De unde şi şansele destul de mari să se asiste la un atare deznodământ, curând. 

Agitând lozinca alegerilor anticipate, PDSR este nesincer. Au fost atâtea alegeri locale parţiale. A câştigat vreundeva PDSR? Și atunci? Atunci, cum spuneam este o simplă manevră, prin care PDSR speră să împuşte mai mulţi iepuri. Apare ca singurul partid "înhămat serios la treabă". El asigură guvernul, el se zbate în Parlament, în timp ce - inclusiv printre - "fac mofturi, sabotează, complotează". Apoi, cum remanierea a trântit uşa celor de la stânga, iar PDSR a început negocierile "exploratorii" cu PD şi CDR, el şi-a demonstrat "deschiderea” şi buna-credinţă. Deci, dacă treaba nu se face, de vină sunt "ceilalţi"! Această tactică ar putea să dea roade curând. Căci toate clivajele "de doctrină" sau "de partid" vor plăti în faţa motivaţiilor politicianiste: posturi, cariere, aranjamente. 

Prin intermediari, deci, se duce lupta între cei doi lideri autentici ai vieţii politice româneşti de azi: domnii Iliescu și Coposu. Ambii ştiu precis ce riscă. În sânul Puterii alianţa la "dreapta" cu CDR şi PD creează animozităţi. Iliescu o doreşte pentru a uşura relații mai bune cu Apusul; mulţi se tem că-şi vor pierde posturile în favoarea noilor veniţi; ba chiar şi libertatea. De unde şi riscul ca PDSR să se scindeze la prima cotitură. Pentru domnul Coposu, includerea Convenţiei în guvernarea cu PDSR prezintă un risc enorm. Ineficienţa, sabotajul reciproc şi dosarul economico-social extrem de dificil ar putea să înmormânteze rapid un atare guvern hibrid. Ceea ce ar însemna moartea Convenţiei şi chiar a PNŢ-CD. 

Între timp, stânga se şi retranşează într-o "opoziţie" de un tip nou şi al cărei lider de necontestat este PSM de pe acum. Cu alegeri anticipate sau nu, rând pe rând partidele reformatoare au fost sau sunt pe cale să fie compromise, curăţindu-se drumul noii stângi ce a ştiut să migreze din partid în partid (PCR - FSN - FDSN - PDSR...) uzând ideile şi şansele teoretice ale unei opoziţii ce oscilează între diletantism şi arivism. Încă un cuvânt: ultimele sondaje indică o nemulţumire maximă - 92% - faţă de corupţie şi o speranţă maximă faţă de privatizare - 67%. Altfel spus, nevoia de autoritate şi lege şi, pe această bază, o descentralizare economică prin soluţionarea crizei proprietăţii! Dar cine să ofere asta, dacă nu o dreaptă solidă, curajoasă, încadrată pe măsură?...

(articol scris de Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 7 (28), 1-15 apr. 1994)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariul dvs. așteaptă moderarea.