Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (II)

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (II)

Fără a fi încă un stat independent sub raport formal (juridic), Moldova satisface deja cele mai multe dintre criteriile necesare. Este proclamată nominal independenţa; este recunoscută ca atare de Marile Puteri şi de zeci de alte state; este membră la ONU şi la CSCE; are politică externă proprie; are Armată Naţională în formare; limba oficială este limba română (chiar dacă insuficient promovată).

Oricâte critici şi rezerve se pot formula aici - şi se pot - fosta RSS Moldovenească, sub raport juridic, este amintire. Embrionul statalităţii sale (RSS), sub impulsul renaşterii naţionale începute acolo, al spiritului vremii şi al prăbuşirii URSS a generat structurile juridice formale ale unui stat independent. Oricum, o nouă realitate! Poate chiar de cursă lungă!

Adversarii unirii au inţeles aceste lucruri şi le-au exploatat. Pentru ei independenţa este un instrument anti-unire, dar şi unul pe potrivă pentru o nouă asociere gen CSI. Unioniştii, orbiţi de propriul ideal şi de manevrele anti-unioniştilor, nu au înţeles că independenţa poate fi şi instrumentul ruperii de fosta Uniune şi - potenţial - vehicolul unirii de mâine. Congresul intelectualilor şi Alianţa pentru Independenţă (de care se vorbea la Chişinău) ar putea fi însă o dovadă a maturizării politice a românilor de acolo şi a unei mai bune înţelegeri a problematicii unirii.

Oricum, a nega sau a deplânge debusolaţi noua realitate a unei independenţe a Moldovei e o prostie. Independenţa nu exclude unirea. Ea o precede necesar. Îi schimbă traseul. Îi amână, e adevărat, pentru ani de zile, ceasul. Dar ea oferă timpul indispensabil pentru evoluţiile interne - sub raport cultural, lingvistic şi al conştiinţei naţionale -, fără de care unirea nu ar fi posibilă şi nici viabilă, ne temem...

Independenţa, chiar formală şi încă incompletă, înseamnă - totuşi! - desprinderea juridică de fostul imperiu. Iar pe această cale se poate schimba şi direcţia de lucru, efectivă, a instituţiilor în orice stat. Inclusiv spre pregătirea intemă a unirii, dacă însă aceasta va câştiga inimile celor dintre Prut şi Nistru. Aici este, de astfel, şi cheia problemei unirii, care, înainte de a fi o chestiune politică, economică etc., este o chestiune de conştiinţă naţională! Or independenţa, abil folosită, poate oferi terenul, instrumentele şi timpul indispensabil unei atari evoluţii.

Ne apropie sau ne îndepărtează de unire realităţile Modovei?

Raportat la speranţele multora, ne indepărtează. Dar raportat la realităţi, la utopia care era unirea mai acum vreo şase ani, ne apropie, desigur! De-ar fi să ne gândim o clipă numai la situaţia în care se află azi celelalte teritorii pierdute-n 1940: Cernăuţii, Hotinul, Cetatea Albă, Izmailul, Herţa...

Rezumând, este puţin. Dar puţin este mai mult decât nimic. De ce numai atât?!

Politic, pentru că timp de 45 de ani în România nu s-a făcut nimic anume pentru unirea la Prut. Iar între Prut şi Nistru - totul contra ei! Intelectualitatea moldoveană, fermentul renaşterii naţionale acolo, nu a avut capacitatea să preia puterea. Iar agrarienii care conduc azi la Chişinău, prin însăşi extracţia lor, se simt legaţi ca destin de spaţiul rus.

Economic, pentru că Moldova depinde 90% de schimburi cu fosta Uniune, iar baza ei energetică este în Transnistria, unde se află şi 50% din potenţialul ei industrial. Apoi, România fiind in criză, nu poate, nu ştie sau nu vrea să facă mai mult decât puţinul pe care-1 face.

Cultural, pentru că rusificarea a făcut acolo ravagii, iar româno-fobia îi este corolar. Cu o intelectualitate tehnică şi economică făcută în cea mai mare parte la şcoala rusă şi cu o izolare ermetică faţă de România vreme de 50 de ani, de mirare (!) dar şi de admirat este renaşterea schiţată acum şi nicidecum cortegiul de imense probleme de azi! Apoi, renaşterea spirituală şi naţională a unui popor nu este o chestiune „de campanie" sau „de persoane". Ci un lung şi complicat proces în care munca, valoarea, buna-credinţă, tenacitatea, organizarea, suportul material, climatul de liberă concurenţă şi dragostea de Neam sunt prealabile indispensabile, vitale!

Conjunctural, pentru că România e în criză. Fără depăşirea ei, fără ca Ţara să devină - în termeni relativi - o atracţie, vitrină pentru românii dintre Prut şi Nistru, unirea rămâne cel mult un ideal. Rusia, departe de a fi ieşit din criză, se simte tot mai mult atrasă de revitalizarea imperiului. Pentru „democratul" Elţîn - „frontierele Tadjikistanului cu Afganistanul sunt frontierele Rusiei!" Veritabilă doctrină Elțîn, nu-i aşa? Ruşii, cea mai mare naţiune europeană, sunt şi singurii care nu au avut niciodată frontiere etnice proprii! Psihologic vorbind, singurele lor frontiere au fost şi sunt cele ale imperiului lor. Criza rusă nu şi-a găsit încă făgaşul spre o nouă normalitate. Cum va arăta aceasta? Un imperiu refăcut, „confederal"? Sau o fărâmiţare şi un lung şir de războaie locale? Apoi, Ucraina este o mare enigmă. O Ucraină realmente independentă ar putea deveni - în anumite condiţii -un veritabil baraj politic şi geografic faţă de pretenţiile ruseşti asupra Moldovei. După cum nu e deloc exclus ca ea să emită pretenţii asupra Transnistriei. Serbia şi Ungaria sunt aliaţi naturali, dar şi efectivi ai Rusiei, căreia i se deschid astfel destule variante de contra-lovitură. Occidentul, ca şi „occidentalizaţii" noştri, gândesc în alți termeni problema naţională, dacă nu cumva le repugnă cu totul! Când e vorba de Europa Occidentală, Maastricht-ul operează cu ideea majorităţilor, înlocuind ideea comunistă cu cea „comunitară". Când e vorba de Europa de Est, occidentul operează cu ideea minorităţilor, înlocuind ideea naţională cu pulverizarea naţională. Iar la adăpostul unor valori reale, capătă tot mai multă substanţă un cosmopolitism a- şi anti-naţional, în favoarea unor centre obscure, dar nu mai puţin reale, de Putere!

Care este strategia politicii externe româneşti de azi? Orientare fermă spre Comunitatea Europeană sub raport economic şi politic, iar in acest cadru, către Germania, Franţa şi Anglia, care „decid" la Bruxelles (aşa cum au decis la Strasbourg). Sub raport militar, spre NATO şi implicit spre SUA, care „decid" acolo, drept complementaritate - o politică de menajare la est. Şi cam atât, dacă lasăm la o parte faimoasa „deschidere spre lume". Chiar şi dusă cu succes, o atare politică destul de puţin imaginativă, prin raport cu problema unirii la Prut, nu va avea decât două efecte: pe de o parte, Moldova se va simţi tot mai mult atrasă spre CSI, iar pe de alta, Prutul va deveni o triplă frontieră: cu Moldova, cu spaţiul CSI, dar şi între zona NATO şi spaţiul militar al CSI! Fără drastice reorientări, fără o veritabilă Ost-Politik românească, ca pandant la actuala opţiune „vest", unirea rămâne pentru foarte multă vreme departe.

Între timp, criza internă se adânceşte. Iar forţele politice româneşti, ca şi presa, au vreme pentru tot soiul de vizite, simpozioane, conferinţe de presă, recepţii, baluri sau scandaluri. Nu şi pentru o serioasă dezbatere asupra reîntregirii noastre la Prut.

Între formulele unui ”naţionalism" găunos, vetust şi de paradă, exhibate inconştient la ocazii aniversare şi insolenţa intrebării: ”Ce vă trebuie, bă, vouă, unire?", lansată de un ratat lider democrat, se cască adevărata dimensiune a problemei unirii, aici în România: reîntregirea la Prut trece prin adevărata renaştere naţional-spirituală în Ţara încă mutilată...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 11 (16), oct.1993)